Iubirea nu dispare, iubirea este în noi. Ea ramane cu noi chiar daca cel iubit pleaca. Ea ne însoțeste până la sfârsit sau până la următoarea. Iubirea nu este trecătoare , ea se transformă. Se transformă în amintire, în gust, în miros, în imagine. Cand închizi ochii iubirea este acolo.
Ea nu-ti trebuie fizic, caci poate a plecat pe alt drum, pe alte cărări, căutând acelasi lucru ca tine. Iubirea nu știe că oricât ar fugi de tine tu nu dispari pentru ca esti înăuntrul ei. Iubirea fuge si tu fugi cu ea, ea cauta si tu cauți cu ea, ea construiește în alte locuri cu gândul la tine, fără sa stie ca tu îi ești în gând de la inceput până la sfârșit, că îl însoțești alaturi de toate iubirile lui.
Caci ăsta este omul, el este iubirea pe care a simți-o, el este ceea ce a lasat să îl transforme, și să îl crească, sau sa îl scadă. El este ceea ce am vrut noi să fie, noi, iubirile lui, cu permisiunea lui sau fără, cu acordul scris sau șoptit, negat sau regretat.
Nu-ti urasc iubirile, caci ar însemna să mă urasc și pe mine. Știu că tu esti ceea ce ai luat de la noi, iar noi ne aflăm în tine precum celulele. Nu fizic, caci asta ar fi ușor de dus, ci acolo, dincolo de conștiința, unde nu poți să ajungi usor, acolo în vise unde ne vezi și nu înțelegi, acolo unde vei ajunge doar atunci cand ne vei înțelege pe noi, când vei înțelege de ce, de ce ti-am facut rau uneori, și de prea puține ori bine.
P.S. Se aplica si pentru noi, nu te simtit nedreptățit, nu te simți vinovat, căci te învinovățim noi destul. Asta este iubirea pana cand nu o înțelegem, învinovățirea si iertare. Care dinte ele mai mult? Poate vom afla în viața următoare.
Există o sacralitate în lacrimi. Nu sunt semnul slăbiciunii, ci al puterii. Lacrimile vorbesc mai elocvent decât zece mii de cuvinte. Sunt mesagerii durerii copleșitoare și ai dragostei nerostite.
Dragă bărbat, poate fi greu pentru tine să auzi tot ce am de spus, dar pentru ca tin la relația noastră nu o sa îmi fac griji pentru cum te vei simți tu, ci o să-mi fac griji pentru cum ne vom simți noi în urma a ceea ce am de spus, așa că sper sa nu privește cu superficialitate tot ce am scris ci cu empatie și iubire.
În ochii femeii, un bărbat este în primul rand tată, ce înseamnă asta?
Femeia va cauta toată viața în bărbatul ei tatăl, îi va căuta grija, atenția, admiratia, iubirea și sfaturile. Femeia, la fel ca bărbatul este legată prin arborele genealogic de mamă si de tată, se raportează la ei, compara intuitiv relația pe care o are cu exemplele de relații din viața ei de pana acum, așteaptă sa primeasca aceleași lucruri, oferă ce a văzut ca trebuie oferit, și tinde sa se dezvolte în două direcții în funcție de cum a înțeles ea viața pană să te intalneasca pe tine.Care sunt acele două directii ?
Ori își dorește să construiască aceeași relație pe care a vazut-o acasă, sau din contra să construiască o relație care nu se aseamănă deloc cu cea de acasă, pentru ca a fost dezamăgită, a plans, a judecat, a suferit, dar s-a vindecat și acum știe foarte bine ce vrea și mai ales ce nu în relația ei.
Așa ca femeia care îți vorbește acum știe clar direcția către care merge, iar pentru tine sa înțelegi ce înseamnă sa sa fii tata pentru femeia aceasta poate fi dificil, pentru ca asta înseamnă sa stii sa fii tata pentru tine mai intai. Iar dacă te surprinde ce-ti spun acum , și nu înțelegi de trebuie sa stii sa fii tata pentru tine și mai ales de ce trebuie sa stii sa fii tata pentru partenera ta înseamnă ca vei descoperi ceva ce te va face sa privești lucrurile altfel.
Femeia are nevoie sa fii fi tata și sa îi oferi exact ce așteaptă ea de la tine deoarece de ce are nevoie ea se numește împământare, împământarea femeii în general se referă la famile și instinctele de legatura și conectare de baza care îi sunt absolut necesare sa îi fie îndeplinite. De ce are nevoie de împământare? pentru a-ti oferi ție și copiilor tai sentimentul de siguranță și stabilitate pe care se presupune ca i l-ai oferit tu ei.
Impamantarea îi asigura femeii dorința de a se întoarce acasă, asta dacă este bine înrădăcinată cu noua casa , adică noua familie pe care sper și tu ca ti-o doresti cu femeia și n-ai jucat doar un joc din care singurul care va pierde ești tu.
Întoarcerea acasă presupune nu doar dorinta fizica de a fi prezentă în casa și în familia ta cu ea, ci înseamnă și puterea de a se întoarce la ea, la acasă din ea, la eul ei interior pe care l-a abandonat.
Pentru a-ti oferi sentimentul de stabilitate de care ai nevoie ca barbat, pentru a-ti oferi siguranta sentimentelor ei fata de tine, pentru a-ti oferi sentimentul ca exista un “acasă” construit și asumat, de asta femeia are nevoie sa îi fi tata, are nevoie ca tu sa construiesti cu ea pentru ca ea să poată construi cu tine. Ce anume? ORICE, femeia ta te poate determina sa construiesti orice si sa devii tot ce-ti doresti dacă îi oferi siguranta sentimentului că ea este CASA și ACASĂ pentru tine.
Acum sper ca înțelegi de ce un bărbat poate ajuta o femeie sa se regaseasca si sa fie ea cu adevărat implicată în relația. Dacă un bărbat nu este tata pentru femeia lui atunci ea va fi mereu în căutare de “casa” și “acasă”, dar cautarea aceasta va fi în exteriorul tău, pentru ca tu nu-i oferi înrădăcinare, împamantare, si mai pe scurt tu nu îi oferi femeii “casa” și “acasă”.
Îmi tremură dinți și lacrimile îmi cuprind ochii reci și uscați de suferință.
Buzele mi se învinetesc în timp ce inima-mi plânge de milă.
De fapt…
buzele erau învinețite de mult
de durere.
Așa cum inima era împietrită de și mai mult
de trădare.
Mâinile îmi erau uscate iar pielea de pe ele se simțea ca și cum ar fi vrut sa fugă
să gasească alt trup în care arde speranta
iar ea să se încalzează cu blandete.
Sângele îmi curgea prin vene, era presat de călcaiele crăpate și aproape inghetate de frig.
De fapt…
el era presat de cata teamă simtise în fuga spre lumină ,
era tras de ultimul gand și dorința de a simți măcar putin căldura trecand prin vene
era tras spre inima care atat de rănita nu mai putea să pulseze.
Genunchii mei erau bine, erau protejați căci paltonul de blană avusese grijă de asta
De fapt…
ei erau zdrobiți de cojile de ghinde si castane pe care căzuseră în fuga spre lumină …
erau inghețati de crivatul ajuns în ei căci paltonul de blană nu mai exista din cauza durerii care a smuls cu puterea unui vant trupul gol și ruinat de teamă .
Coapsele mele erau lovite cu sălbaticie de crengile copacilor în alergarea mea disperată spre lumină
De fapt…
ele erau lovite de tine cu groza și fără milă la fel cum sanii mei aveau urmele palmelor tale pe ei
iar eu spuneam că m-au atins în fuga frunzele și m-au rănit
că respiratul fulgilor de papadie mi-a făcut asta
iar obraji mei aveau urmele degetelor tale, gatul meu mort și de mult fara aer avea amprenta nesabuitei tale uri,
Dar de fapt…
Eu spuneam că m-a învinetit plansul lui Dumnezeu pentru mine, că lacrimile lui din cer au făcut asta
Că o singură clipire din genele lui a făcut să pice o lacrimă uriașă si asa am ajuns să fiu atinsă puțin, nevoind să spun cuvantul ranită în prezenta ta în vreo frază de a mea.
Inima are un singur loc care e gol de la început și poate fi asa până la sfârșit. Dar dacă în acel loc lași să intre cine nu trebuie va trebui să îl scoți mai devreme sau mai tarziu, iar pentru că acel om nu era potrivit pentru locul din inima ta o să te doară când îl vei scoate, pentru ca forma lui e alta.
L-ai lăsat să intre crezand că are aceeși formă cu cea a golului, l-ai lasat să intre ca într-o clepsidră pentru că ai crezut că are forma nisipului, care se poate aseza perfect dupa forma clepsidrei.
Iar acum, la sfârsit vei vedea cat de greu este să scoți din clepsidra un matrial rigid precum betonul, care s-a lipit exact asa cum era, care nu se plimba odata cu clepsidra prin timp.
Dar pentru a scoate acest material rigid si lipsit de viața va trebui să spargi clepsidra, sa o spargi în zeci de mii de bucați. Dupa ceva trece timpul chiar dacă vei încerca să o lipesti la loc clepsidra nu va mai fi niciodată perfectă.
Iar daca intr-o zi vei intalni nisipul vei vedea cum acesta se scurge prin crapăturile clepsidrei. Și atunci ce ramane de facut?
Să rogi nisipul să fie mai rigid, căci tu te-ai obișnuit cu asta.
De câte ori tu nevoind
Mi-ai luat iubirea de sub mână,
De atâtea ori tu nedorind
Mi-ai construit cunună.
De câte ori în prag de seară
Sub liniște plecând,
M-am luat cu tot
Plecat-am fost, urându-te în gând.
De câte ori, în câte vieți m-abandonezi copilă,
Am plâns acum
Și plâng în veci, de-a vieții mele milă.
De atatea ori când răsărea
Sub cinstea noastră raza,
De câte ori mă luminam
Tu-mi distrugeai iar oaza.
De câte ori bătând la uși
Tu-mi deschideai zăvorul,
De-atâtea ori încât m-ai pus
S-omor în mine dorul.
Și dor din veci până în veci
Se înalță iar în mine,
De-atâtea ori când stâne reci
Tu deveneai copile.
De atâtea ori încât sub vrajă
Ca-ntr-o clepsidră pusă,
Cerșeam să-mi ierți și să-mi cruți viața
Dar tu mă făceai mută.
N-aveam un scop
De câte ori aveam un înțeles,
De atâtea ori cu noi trișam
S-avem un interes.
De-avem clepsidre aprinse-n cer
De câte ori zăreai,
Îmi cereai mie să-ți ofer
Motiv să nu le ai.
De câte ori când mă lăsai
De atâtea ori plângeai,
Și m-aduceai doar ca să ai
Un strigător spre rai.
De câte ori comuni am fost
Dar separați de vieți,
De-atâtea ori când apărea
O rază-n dimineți.
Luptai cu mine
Când aveam barbara ființa-noastră,
De-atâtea ori când tu găseai
O rază mai albastră.
Și nori profunzi,
Îndurerați, de rea credință oare,
Să cadă cerul tu lăsai
De câte ori ea moare.
Aveai în tine misticism
Aveai o vrajă neagră,
O vrajă ce-i certa pe sfinți
Și mă făcea pribeagă.
S-alini când cerul se varsă
Fugeai spunând cu milă,
Că n-ai găsit ce căutai
Și-i vina ta copilă.
Mă construiai de la-nceput
Un nesfârșit dorind,
Dar tu doreai să stai plecând
Și nu veneai venind.
De rai în veci să construiești
Te apucai în grabă,
Îl construiai cu pietre reci
Doar ca să ai o slavă.
Și slavă vine-ntârziind
Căci simte de departe,
Că ești barbar și construind
O să domnești doar moarte.
Găseai curaj ca să înfrunți
Sub milă de pe urmă,
A cerului cuprins de sfinți
Ce-ți construiau cununa.
Și omorai cu interes,
Cu interes din fire,
Tot ce avea un înțeles
Regăsit în iubire.
Aș fi alergat neîncetat cuprinsă de furie și teamă, cuprinsă de dor și de frică. Aș fi zburat de zeci de ori mai repede decât vântul și n-aș fi simțit nici măcar o secundă cum mă atrage gravitația pământului. Dar tu, înger fără aripi erai plin de teamă si de furie mai tare decât mine , iar asta te face să zbori mai tare și mai tare, și mai tare către cer. Să fugi de pămânat, să fugi de mine.
Nu îmi era teamă că poate în drumul meu spre rai voi pica la pământ și nici măcar un fir de praf al vieții nu va mai rămâne viu. Îmi era teamă de frică. Îmi era teamă de furie și ură. De strângerea ta din dinți și de ochii tăi plini de foc. De mâinile tale puternice care ajunseseră să zboare chiar dacă adineauri nu aveau nici măcar aripi. Îmi era teamă de puterea ta.
Păcat! Păcat că ai atât de multă forță încât să lași iubire înapoi și să fugi către rai. Iubirea nu e răi, sau cel puțin asta îmi repetai mereu când erai pe pământ. Imi repetai ca nu există viața atât de frumoasă, și chiar dacă există tu preferai să nu. Nu vreau. Nu cred în ce crezi tu. Nu cred în iubire și mai bine voi muri decât să cred în asta.
Asta ne-a fost dat nouă, să trăim în același loc și același timp iubiri diferite. Eu să te iubesc iar tu să disprețuiești iubirea. Asta erai tu iar eu te iubeam așa cum erai, până în ziua în care tu nu mă iubeai așa cum eram.
Eram egoistă? Da. Iubeam și voiam să fiu iubită, dar tu… tu nu iubeai și nu voiai să fii iubit. Acum spune-mi tu, zburător spre rai, cine iubea mai tare dintre noi? Cine și-ar fi dat viață la schimb pentru ca ziua în care mâna ta mă ferea de tot răul să nu se mai termine? Eu sau tu?
You are special! You are love! 